N-am mai găsit
orgoliul de-a scrie noi cuvinte,
De ani buni nu mai
este un lucru însemnat.
Sunt ultima scânteie
a celui ce-n poveste
Își ducea veșnic
dorul aprins și-nflacarat.
Eu năruiam credințe
și-n față-mi nedreptatea
Era festin la curtea
Marelui împărat.
Cununa-mi fu de
carne, victoriile-n trup,
Altarul încărcat,
ofrande-nsiropate.
Sunt Împăratul Muscă
domnind la voi în stup,
Sub semnul defecării
vom ajunge departe.
Închis de barochismul
care mi-a fost amantă,
Sunt îndopat cu lauri,
iubire și descânt.
Pedeapsa mi-e ușoară
și vine-ades râzând:
Nu mai am drept la
artă, lacrimă ori la cânt.
Simțirea ‘celui dor
ce l-aveam de curând,
Mi-a ruinat ”voi fi”-ul și m-a lăsat cu-n “sunt”.
